Azi m-am plimbat prin cimitir. Am pus un buchet de flori la căpătâiul cuiva drag. La căpătâiul cuiva care astăzi trebuia să împlinească o sumă de ani, o sumă de stări și o sumă de lucruri. Azi am pășit alene prin iarba crudă și verde ca o tânără.
Mi-am aprins o țigară și-am început să citesc volumul de poeme primit ieri, deși, în ultima perioadă, nu mai am răbdare să citesc. Orice om este un cântec fără rimă, așa își începe Adrian Cretu lucrarea, strigarea sau urletul, precum spune cineva în prefața volumului său. Strigarea, totuși, fiindcă urletul a fost unul și a fost al lui Ginsberg, care tot unul a fost.
Sub prefață scrie: poeme nerecomandate persoanelor sub 18 ani. Și am stat să mă gândesc câți ani am. Poeme nerecomandate celor slabi de înger mai scrie. Am stat să mă gândesc cum stau cu slăbiciunea și cu îngerii.
Cea care m-a însoțit la cimitir mi-a cerut cartea și-a început să citească tare. S-a amuzat, apoi s-a crispat, a înțeles și n-a înțeles, a fost de acord și n-a fost de acord, a făcut bot, apoi gropiță în obraz. Limbajul licențios, am rostit în același timp cu Lapona.
P-urile și F-urile și sexul, și conductul umed al femeii în care poetul se cuibărește vor să pară stridente, dar nu sunt. Vor să fie dure, însă până când ajung la cititor își pierd din tărie. Limbajul licențios apare înaintea cititorului fix în pielea goală, i-am spus Laponei.
Citind printre rânduri nu găsești epatantul. Citind printre rânduri, îi spun Laponei, rar poți găsi epatantul. Nu poți fi mișcat de versuri ca: „m-a sunat azi andreea de la focșani/ să-mi spună că vrea să discute despre viață și despre dragoste” sau „mă cheamă înapoi blocurile murdare ale/ orașului meu/ cu tencuiala căzută de mult” sau „e lucru cert - / zilele trec prea greu”, mai spune ea.
Toate însă au o noimă în acest volum, conturând structura psihică a cotidianului în care trăim, violența, furia, sila fiind principale directive, dincolo de excepții. Punând la zid aceste apucături, „ucigașul de iluzii” se golește el însuși de „furia sa devastatoare”.
Trecuse deja vreme bună de când citeam și ne plimbam. S-a întunecat și gata. Cea care mă însoțea a închis cartea. Iarba verde se făcuse neagră și rece. Mie mi-a rămas în minte versul, pe care l-am și lăsat la buza mormântului celei care azi împlinea..., „Tot ce-am reușit să împachetez de-a/ valma/ când te-am părăsit/ au fost furia mea față de tine/ (...)/ și o poftă nebună după curbele moi/ ale corpului tău brun”.
