Furie, tristeţe, luciditate, disperare, iubire, ură, greaţă, cinism, moarte - acestea sunt temele majore ale unui volum care se naşte şi trăieşte în contingent, pentru a redescoperi la nesfârşit, dincolo de el, doar transcendenţa goală. Poemele furioase ale lui Adrian Creţu sunt protestatare prin excelenţă, ca reacţie la agresivitatea angelismului, iar autorul ei este obligat să scrie o poezie crudă, dar adevărată, inspirată dintr-o realitate pe care nu poţi decât s-o urli, aşa cum o vedea Ginsberg!
Intruziunea limbajului licenţios de care poate fi acuzat poetul este justificabilă atât la nivel estetic, abordând aceste poeme ca metafore ale alterităţii în alcătuirea unei cronici lucide a postmodernităţii, cât şi la nivel istoric, prin manifestările literare ale Generaţiei Beat din America anilor ’50, ce a dat literaturii mondiale nume controversate, de la Jack Kerouac, Allen Ginsberg sau William Burroughs; filozofia antimaterialistă şi întoarcerea omului către interior a beatnicilor a influenţat apoi muzicieni celebri de la începutul anilor 60, ca Bob Dylan, Pink Floyd şi Beatles şi a modelat generaţii ulterioare de scriitori, inclusiv generaţia românească ’80.
Orice om este un cântec fără rimă reprezintă o simfonie a indignării, care se foloseşte de un limbaj dur, paradoxal tocmai pentru a scutura prejudecăţile ipocrite ale unor lectori obişnuiţi cu un „stil înalt şi antic”, pentru care sexualitatea nu are ce căuta în poezie, iar valorile religioase sunt tabu; astfel, chiar şi în acest mileniu postmodern, care s-a autodeclarat liber şi deschis spre diversitate, încă mai poţi fi excomunicat, demonizat sau, mai rău, acuzat de blasfemie, pornografie şi prozaism.
„Ucigaşul de iluzii”, care comite ucideri divine, violează, desacralizează, reuşeşte totuşi să-şi salveze puritatea şi idealitatea tocmai prin recursul la urât şi licenţios, ceea ce coincide cu salvarea poeziei sale de abrutizarea consumistă a lumii contemporane, de cadavrul existenţei mediatizate pe toate canalele noastre de ştiri; ironia de pamfletar a „şobolanului care s-a omorât în faţa papetăriei direct office din bacău” capătă astfel proporţii uriaşe, „propagând o undă de şoc în întreaga societate românească”.
Istoria naşterii acestui volum este una care merită menţionată şi care nu poate decât să nască mai departe controversă şi interes în jurul unui poet care nu va fi niciodată acuzat că îşi va lăsa cititorii indiferenţi la actul lecturii poemelor sale.
Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e „prea creştin să publice astfel de poeme”...
Un profesor de filozofie şi reputat eminescolog l-a lăsat fără prefaţă cu două zile înainte de predarea manuscrisului, fiindcă autorul a refuzat să scoată două texte şi cuvintele licenţioase din volum; profesorul moralizator s-a justificat pudibond cu revolta studenţilor săi, a nevestei „care-l spală, calcă şi hrăneşte” şi a bunei sale mame, care nu-l va „mai primi în casă”...
Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile, pe care i le citeau pe ascuns elevii...
”Şi n-au învins!”, cum spunea Eugen Jebeleanu în finalul din Hanibal, n-au învins pentru că publicul l-a salvat pe poet.
8 ianuarie 2012
