Recenzie Liviu ANTONESEI (revista "Timpul")

Sursa: revista "Timpul". Nr. 3 (156) - martie 2012, pag. 9 (http://www.timpul.ro/)

Un debut valoros

Adrian Creţu mi se pare a fi autorul celui mai matur volum de debut în poezie din ultimii măcar vreo zece ani. Nu e mai puţin adevărat că ar fi trebuit să debuteze cel puţin cu un deceniu mai devreme şi, după cum sună poezia din Orice om este un cântec fără rimă (Editura Junimea, Iaşi, 2012, cu o Prefaţă de Marin Al. Preda, 106 p.), mă tem că nici atunci debutul n-ar fi fost mai puţin strălucit. Autorul n-a aşteptat vreo „maturizare lăuntrică“ – de altfel, ceea ce citisem în urmă cu nişte ani în cyberspaţiu era deja convingător –, ci diverse împrejurări i-au întârziat debutul. Ca să fie mai limpede la ce mă refer, citez un fragment cât se poate de elocvent din prefaţator: „Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e «prea creştin să publice astfel de poeme». Un profesor de filosofie şi reputat eminescolog l-a lăsat fără prefaţă cu două zile înainte de predarea manuscrisului, fiindcă autorul a refuzat să scoată două texte şi cuvintele licenţioase din volum. Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile pe care i le citeau pe ascuns elevii…“. După atâtea încercări, de bună seamă că bietul autor şi-a luat seama şi publică pe pagina de gardă avertismentul: „Poeme nerecomandate persoanelor sub 18 ani… sau celor slabi de înger.“ În ce-i priveşte pe cei sub 18 ani, n-au de ce să se ferească, iar „cei slabi de înger“ de bună seamă că vor reacţiona precum cei pomeniţi în fragmentul citat de mine.

Poezia lui Adrian Creţu nu este ieşită din comun din punctul de vedere al licenţiozităţii. Cunosc destui autori licenţioşi doar de dragul de a fi sau pentru a provoca, dar nu este şi cazul său. În poemele sale, ingredientele de această natură, nu în exces de altfel, indiferent dacă sînt imagini, fantasme sau numai cuvinte, au deplină acoperire în motivaţia compoziţională, ele sînt cerute, prin urmare, de textul poetic. În literatura care uzează (şi) de această recuzită, lucrurile stau ca şi în viaţa „reală“. Toată lumea are un sex, însă nu toţi ştiu cum anume să-l utilizeze. Or, ceea ce este important în poezia lui Adrian Creţu că ştie cum, ştie când, ştie şi în ce măsură. A i se aduce acuze precum cele enumerate este, fără îndoială, o probă crasă de sărăcie cu duhul, ba chiar una de prostie otrăvitoare ca o baltă stătută şi colcăind de prejudecăţi de un puritanism bolnav.

Structurat în trei secţiuni – Ars poetica, „Omenesc, prea omenesc“, Iubire postmodernă –, volumul este rezultatul unei drastice selecţii. Poeme bune pe care le-am citit acum câţiva ani pe internet n-au mai fost cuprinse în această carte. Pentru a putea constata oricine prospeţimea rafinată a acestei poezii, dezabuzarea fragedă, frazarea impecabilă şi nu în ultimul rând forţa lirică, voi oferi un amplu citat: „aseară, în parcarea de la selgros/ am omorât un înger.// pe când mergeam liniştit să iau ceva/ de băut/ un înger mi-a sărit în cale în parcarea/ imensă a supermarketului/ de la capăul liniei de autobuz 22.// s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început/ să-mi vorbească repede/ într-o limbă stranie şi guturală./ iritat, am încercat să-l dau la o parte –/ dar îngerul nu vroia, cu nici un preţ, să mă lase să trec.// pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă/ de o furie animalică// şi am început să-l lovesc cu sălbăticie/ plin de ură/ de entuziasm/ nebunie... [...] cerul senin era străbăut pe alocuri/ de fâşii roşiatice –/ precum rănile deschise/ ale îngerului mort/ care zăcea nemişcat la picioarele mele// mi-am tras respiraţia pentru câteva/ momente/ apoi m-am căutat în buzunarele blugilor/ după o monedă de 5 mii/ pentru căruciorul de cumpărături/ şi am intrat să-mi iau ceva de băut.“ (aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger)

Bun venit în poezia „publică“ lui Adrian Creţu şi felicitări Editurii Junimea pentru această descoperire, pe care alţii s-au ferit ca dracul de tămâie s-o facă.