Recenzie Călina BORA (Cluj)

(28 martie 2014, Cluj)

Azi m-am plimbat prin cimitir. Am pus un buchet de flori la căpătâiul cuiva drag. La căpătâiul cuiva care astăzi trebuia să împlinească o sumă de ani, o sumă de stări și o sumă de lucruri. Azi am pășit alene prin iarba crudă și verde ca o tânără.

Mi-am aprins o țigară și-am început să citesc volumul de poeme primit ieri, deși, în ultima perioadă, nu mai am răbdare să citesc. Orice om este un cântec fără rimă, așa își începe Adrian Cretu lucrarea, strigarea sau urletul, precum spune cineva în prefața volumului său. Strigarea, totuși, fiindcă urletul a fost unul și a fost al lui Ginsberg, care tot unul a fost.

Sub prefață scrie: poeme nerecomandate persoanelor sub 18 ani. Și am stat să mă gândesc câți ani am. Poeme nerecomandate celor slabi de înger mai scrie. Am stat să mă gândesc cum stau cu slăbiciunea și cu îngerii.

Cea care m-a însoțit la cimitir mi-a cerut cartea și-a început să citească tare. S-a amuzat, apoi s-a crispat, a înțeles și n-a înțeles, a fost de acord și n-a fost de acord, a făcut bot, apoi gropiță în obraz. Limbajul licențios, am rostit în același timp cu Lapona.

P-urile și F-urile și sexul, și conductul umed al femeii în care poetul se cuibărește vor să pară stridente, dar nu sunt. Vor să fie dure, însă până când ajung la cititor își pierd din tărie. Limbajul licențios apare înaintea cititorului fix în pielea goală, i-am spus Laponei.

Citind printre rânduri nu găsești epatantul. Citind printre rânduri, îi spun Laponei, rar poți găsi epatantul. Nu poți fi mișcat de versuri ca: „m-a sunat azi andreea de la focșani/ să-mi spună că vrea să discute despre viață și despre dragoste” sau „mă cheamă înapoi blocurile murdare ale/ orașului meu/ cu tencuiala căzută de mult” sau „e lucru cert - / zilele trec prea greu”, mai spune ea.

Toate însă au o noimă în acest volum, conturând structura psihică a cotidianului în care trăim, violența, furia, sila fiind principale directive, dincolo de excepții. Punând la zid aceste apucături, „ucigașul de iluzii” se golește el însuși de „furia sa devastatoare”.

Trecuse deja vreme bună de când citeam și ne plimbam. S-a întunecat și gata. Cea care mă însoțea a închis cartea. Iarba verde se făcuse neagră și rece. Mie mi-a rămas în minte versul, pe care l-am și lăsat la buza mormântului celei care azi împlinea..., „Tot ce-am reușit să împachetez de-a/ valma/ când te-am părăsit/ au fost furia mea față de tine/ (...)/ și o poftă nebună după curbele moi/ ale corpului tău brun”.

Recenzie Marius ŞURLEAC

Sursa: http://mariussurleac.ro/blog/2012/09/09/grotesque-spleen-grotesque/

grotesque, spleen grotesque

“Orice om este un cântec fără rimă”, Editura Junimea, 2012 – este volumul de debut în poezie al lui Adrian Creţu, absolvent al Facultăţii de Litere, Univ. Al.I.Cuza Iaşi.

Deşi încă de la început volumul începe cu o atenţionare: „Poeme nerecomandate persoanelor sub 18ani … sau celor slabi de înger”, pot spune că limbajul licenţios folosit este unul uzual, explicit, care se combină natural cu descriptivismul discordant pe alocuri, însă fără a obosi sau afecta cititorul. Aş putea spune acelaşi lucru despre trimiterile către narcotice din unele poeme din volum.

Volumul are 105 pagini şi este structurat în trei părţi: Ars Poetica; Omenesc, prea omenesc; Iubire postmodernă.
Prima parte – începe cu un amalgam de stări concentrate pe emoţii privind dragostea, dispreţul faţă de microuniversul în care „orice om este un monstru urban rătăcitor/ care mănâncă/ bea/ se fute/ votează/ stă la coadă la Impozite şi taxe” – (orice om este un cântec fără rimă). Ars poetica devine mecanizată, poemele devin entităţi fizice transgresive(„m-a mişcat adânc – / însă, până am ajuns la calculator/ să-l scriu/ m-a părăsit” – (ars poetica)).
Probabil sentimentul cel mai accentuat de agresivitate al întregii părţi se găseşte în poemul „aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger”, care de altfel la nivel de construcţie descriptivă stă cel mai bine – nesiguranţa se combină plăcut cu stări încărcate de adrenalină, autorul jonglează cu tablourile menite să atragă ochiul cititorului pentru ca în final să transmită ceva, să îţi imaginezi.

A doua parte – descrie mai în detaliu elemente de structură civică menţionate în prima parte a volumului, trăsături ale locuitorilor (fie ei oameni ori animale domestice şi mai puţin domestice) ce-şi duc viaţa în urbea de provincie Bacău (oraşul natal al autorului). Şabloanele arhitecturale, pasajele obsesive cu etichete existenţialiste, spleen-ul accentuat nu fac decât să trimită cititorul spre zone cu încărcătură utopică cum ar fi poemul „un şobolan s-a omorât în faţa papetăriei „direct office” din bacău” – aici antropomorfismul are ca fundament ironia brută faţă de mass-media, faţă de politicul cotidian: „purtătorul de cuvânt al inspectoratului de/ poliţie a declarat în urmă cu o oră/ abia stăpânindu-şi lacrimile de durere/ că toate indiciile conduc spre o/ sinucidere a şobolanului/ pe motive de dezgust existenţial”.
Mizerabilismul primei părţi este accentuat în această a doua parte în care omenesc, prea omenesc se transformă uşor în grotesque, spleen grotesque: „e în sila imensă de viaţă care mă/ întâmpină când mă trezesc/ îi simt mirosul de putrefacţie în dejecţiile/ de dimineaţă/ o văd pe geam – în cenuşiul monoton al/ blocurilor” – (neterminată). Astfel de elemente mai pot fi întâlnite în poeme precum „sonet asimetric de luni”, „nou exerciţiu apocaliptic într-un autobuz de pensionari”, „neterminată (II)”.

A treia parte este dedicată relaţiei cu sexul frumos. Are un aer egocentric subliniat (prin trecerea de la persoana I în cazul majorităţii poemelor din volum, la persoana III) încă din poemul de început al acestei ultime părţi „înregistrare post-apocaliptică” privind distrugerea lumii, din care nu a mai rămas decât un singur supravieţuitor (ghiciţi voi cine!?).
Romantismul începe să prindă culoare – dacă în primele două părţi nu s-a pus accent pe această latură, aici în schimb el capătă noi valenţe: „hai să te duc la baia cârciumii din/ hipodrom/ şi să-ţi ling pizda tânără -/ până ce, sătulă, o să-mi dai un şut peste/ moacă/ să mă car din ea” – (în timp ce mă uit absent la pereţii camerei tale), pentru ca mai apoi să se treacă la accente de misoginism în poeme precum „eu sunt aici, aşteptând nenorocirea ta” sau „invitaţie de dragoste”. Iubirea este prezentată cu nesiguranţă, cu scârbă, cu simbolistici freudiene. Această ultimă parte se dovedeşte a fi cea mai închegată, cea mai sugestivă.

În concluzie, Orice om este un cântec fără rimă reprezintă un volum autobiografic, măcinat de stări emoţionale puternice (care-şi ating apogeul în ultima parte), unde mizerabilismul este la el acasă, unde ironia joacă un rol important în descrierea unei societăţi compromise. Un volum vizual, tranşant.
Aş reproşa autorului tendinţa de a lungi poeme precum „o baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod” sau „o pisică turbată s-a ascuns în spatele vazei cu un lămâi sfrijit” – în aşa fel încât sensul este diluat, imagistica se pierde.

Recenzie Liviu ANTONESEI (revista "Timpul")

Sursa: revista "Timpul". Nr. 3 (156) - martie 2012, pag. 9 (http://www.timpul.ro/)

Un debut valoros

Adrian Creţu mi se pare a fi autorul celui mai matur volum de debut în poezie din ultimii măcar vreo zece ani. Nu e mai puţin adevărat că ar fi trebuit să debuteze cel puţin cu un deceniu mai devreme şi, după cum sună poezia din Orice om este un cântec fără rimă (Editura Junimea, Iaşi, 2012, cu o Prefaţă de Marin Al. Preda, 106 p.), mă tem că nici atunci debutul n-ar fi fost mai puţin strălucit. Autorul n-a aşteptat vreo „maturizare lăuntrică“ – de altfel, ceea ce citisem în urmă cu nişte ani în cyberspaţiu era deja convingător –, ci diverse împrejurări i-au întârziat debutul. Ca să fie mai limpede la ce mă refer, citez un fragment cât se poate de elocvent din prefaţator: „Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e «prea creştin să publice astfel de poeme». Un profesor de filosofie şi reputat eminescolog l-a lăsat fără prefaţă cu două zile înainte de predarea manuscrisului, fiindcă autorul a refuzat să scoată două texte şi cuvintele licenţioase din volum. Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile pe care i le citeau pe ascuns elevii…“. După atâtea încercări, de bună seamă că bietul autor şi-a luat seama şi publică pe pagina de gardă avertismentul: „Poeme nerecomandate persoanelor sub 18 ani… sau celor slabi de înger.“ În ce-i priveşte pe cei sub 18 ani, n-au de ce să se ferească, iar „cei slabi de înger“ de bună seamă că vor reacţiona precum cei pomeniţi în fragmentul citat de mine.

Poezia lui Adrian Creţu nu este ieşită din comun din punctul de vedere al licenţiozităţii. Cunosc destui autori licenţioşi doar de dragul de a fi sau pentru a provoca, dar nu este şi cazul său. În poemele sale, ingredientele de această natură, nu în exces de altfel, indiferent dacă sînt imagini, fantasme sau numai cuvinte, au deplină acoperire în motivaţia compoziţională, ele sînt cerute, prin urmare, de textul poetic. În literatura care uzează (şi) de această recuzită, lucrurile stau ca şi în viaţa „reală“. Toată lumea are un sex, însă nu toţi ştiu cum anume să-l utilizeze. Or, ceea ce este important în poezia lui Adrian Creţu că ştie cum, ştie când, ştie şi în ce măsură. A i se aduce acuze precum cele enumerate este, fără îndoială, o probă crasă de sărăcie cu duhul, ba chiar una de prostie otrăvitoare ca o baltă stătută şi colcăind de prejudecăţi de un puritanism bolnav.

Structurat în trei secţiuni – Ars poetica, „Omenesc, prea omenesc“, Iubire postmodernă –, volumul este rezultatul unei drastice selecţii. Poeme bune pe care le-am citit acum câţiva ani pe internet n-au mai fost cuprinse în această carte. Pentru a putea constata oricine prospeţimea rafinată a acestei poezii, dezabuzarea fragedă, frazarea impecabilă şi nu în ultimul rând forţa lirică, voi oferi un amplu citat: „aseară, în parcarea de la selgros/ am omorât un înger.// pe când mergeam liniştit să iau ceva/ de băut/ un înger mi-a sărit în cale în parcarea/ imensă a supermarketului/ de la capăul liniei de autobuz 22.// s-a aşezat brusc în faţa mea şi a început/ să-mi vorbească repede/ într-o limbă stranie şi guturală./ iritat, am încercat să-l dau la o parte –/ dar îngerul nu vroia, cu nici un preţ, să mă lase să trec.// pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă/ de o furie animalică// şi am început să-l lovesc cu sălbăticie/ plin de ură/ de entuziasm/ nebunie... [...] cerul senin era străbăut pe alocuri/ de fâşii roşiatice –/ precum rănile deschise/ ale îngerului mort/ care zăcea nemişcat la picioarele mele// mi-am tras respiraţia pentru câteva/ momente/ apoi m-am căutat în buzunarele blugilor/ după o monedă de 5 mii/ pentru căruciorul de cumpărături/ şi am intrat să-mi iau ceva de băut.“ (aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger)

Bun venit în poezia „publică“ lui Adrian Creţu şi felicitări Editurii Junimea pentru această descoperire, pe care alţii s-au ferit ca dracul de tămâie s-o facă.

Opinii critice : Cornel Galben

din “Ieșirea din lume”. Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2012, p. 142

“28 martie 2012

Ieri am primit și cartea domnului Gheorghe Baltă, dar cred că voi spune nu, ca și în cazul lui Adrian Crețu, căruia i-am refuzat manuscrisul, apărut acum la Junimea, o editură ce publică toți veleitarii și toate excrementele literare ale noii generații. Din cronica elogioasă a lui Adrian Jicu (Ateneu, martie a.c.) aflu că am fost încondeiat de Marin Al. Preda, cel care a trunchiat însă afirmația mea, lăsând doar o parafrază, care, de altfel, mă onorează: „prea creștin să publice asemenea poeme”. Da, n-am să public niciodată blasfemii la adresa Mântuitorului și sunt chiar bucuros că l-am lăsat să locuiască „de ceva vreme într-un vagin / primitor”, sugându-și în tihnă toate vorbele indecente și „insultele crude”, pe care am refuzat să le ofer prin intermediul editurii cititorilor și așa sătui de vulgaritățile și idioțeniile difuzate non-stop pe toate posturile de radio și televiziune.”

Recenzie Adrian JICU (revista "Ateneu")

Sursa: revista "Ateneu". Nr. 3 (511) - martie 2012, pag.3 (http://www.ateneu.info/2012/03/un-debut-cretu/)



Un debut remarcabil: Adrian Creţu

Abandonată de mulţi, critica de întâmpinare îţi poate oferi (ce-i drept, destul de rar) surprize plăcute. În această categorie se încadrează Adrian Creţu, care, sub un titlu (voit?) banal, Orice om este un cântec fără rimă (Iaşi, Editura „Junimea”, 2012), dă cea mai puternică reprezentaţie lirică a unui debutant băcăuan pe care am citit-o în ultimii zece ani. Nu-i mai puţin adevărat că ar trebui amintiţi aici originalul Gelu Măgureanu şi celebrul Stoian G. Bogdan, care nu ştiu în ce măsură îşi recunoaşte rădăcinile comăneştene şi apartenenţa la acest spaţiu literar. În rest, sărăcie mare. În contextul unui climat bătrâncios, cu veleitari şi cenaclişti, cu pişcotari şi netalentaţi, în care numele cu adevărat sonore se numără pe degetele de la o mână, versurile sale au avut pentru mine impactul unei revelaţii.


„Duduca de la Vaslui” şi duduca din Bacău

Volumul deja mentionat are o istorie personală relevantă pentru prejudecăţile şi complexele târgului în care trăim. O reproduc, în versiunea prefaţatorului, Marin Al. Preda, întrucât o consider simptomatică pentru lumea culturală locală: „Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e «prea creştin să publice astfel de poeme»… Un profesor de filozofie şi reputat eminescolog l-a lăsat fără prefaţă cu două zile înainte de predarea manuscrisului, fiindcă autorul a refuzat să scoată două texte şi cuvintele licenţioase din volum; profesorul moralizator s-a justificat pudibond cu revolta studenţilor săi, a nevestei «care-l spală, calcă şi hrăneşte» şi a bunei sale mame, care nu-l va «mai primi în casă»… Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile, pe care i le citeau pe ascuns elevii…”
No comment!


Poezie şi cinism

Revenind, trebuie să spun că am citit cartea pe nerăsuflate, cu o curiozitate de mult uitată. E o carte grea de mesaj, cum nu prea mi-a fost dat să găsesc în ultima vreme. Nu-i voi face un inventar tematic, nu voi intra într-un limbaj doct-abscons şi nici voi îndruga banalităţi (cum face o comentatoare care semnează doctor pe coperta a patra), ci, pur şi simplu, voi spune că volumul anunţă un poet talentat, dezinhibat, cu viziune. Asimilând datele postmodernismului şi ale douămiismului, Adrian Creţu violentează aşteptările unui public conformist, obosit de dulcegărie. Cu precizarea că, spre deosebire de colegii de generaţie, el nu-şi creează o poză şi că limbajul poetic nu ţine loc de trăire. Orice om este un cântec fără rimă este forma de răzbunare a unui tânăr sastisit de formalism, de mediocritate, de viaţă. Pentru Creţu, poezia înseamnă, în egală măsură, un debuşeu. Cinic, el refuză acest modus vivendi edulcorat, mediocru, într-o „ars poetica” în răspăr: „orice om este un monstru urban rătăcitor/ care mănâncă/ bea/ se fute/ votează/ stă la coadă la Impozite şi taxe/ visează/ plânge/ râde/ şi apoi moare” (orice om este un cântec fără rimă)

Textele lui Adrian Creţu sunt, în fapt, mo(n)stre de viaţă, prozeme (auto)referenţiale despre nefericire. El scrie despre un Bacău unde nu se întâmplă nimic, cu autobuze burduşite cu pensionari şi şcolari, despre singurul cinematograf cu şobolani şi adolescenţi excitaţi, veniţi să se pipăie pe întuneric, despre crâşme şi despre tomberoane, despre sudoare şi despre blocuri murdare. E un univers sordid, în care pândeşte mereu ameninţarea morţii, căreia poetul încearcă să i se sustragă, sisific: „singura luptă demnă de a mai fi purtată/ este să nu-ţi pierzi minţile/ să ajungi întreg până la dimineaţa zilei/ următoare” (în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie) Deziderat deloc facil, după cum o dovedeşte o baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod, parabolă a morţii-voluptate, a morţii-eliberare: „primul lui instinct îi comandă să sară/ din mijlocul şinelor în dreapta sa/ din faţa trenului în viteză// o bucurie imensă însă îl cuprinse bizar/ pe când se uita la trenul ce se apropia cu/ viteză de el/ la gândul că moartea îi e doar la 2/ secunde depărtare – / astfel, se decise, într-o fracţiune de/ secundă, să renunţe la restul de viaţă/ şi la Haydn/ şi să aştepte trenul acolo – singur şi liber – / în mijlocul şinelor”


Poezia denudată sau „ucigaşul de iluzii”

Adrian Creţu scrie o poezie denudată despre o realitate denudată. Ceea ce dă greutate versurilor sunt frânturile existenţiale ancorate puternic în viaţă, pe care o el prezintă (a se citi o înfruntă) renunţând la etichetă. Dincolo de intenţia ironic-parodică şi de puseurile autobiografice străvezii, se constată că scrisul nu e o formă de epatare, ci mai degrabă de ocultare a morţii. Creţu nu scrie pentru a experimenta, pentru a se juca sau pentru a (se) lua în băşcălie, ci dintr-o necesitate lăuntrică, dintr-o acută nevoie de a se elibera de propriii demoni. Nu e vorba de teribilism sau show-off, ci de trăire. O flegmă contemplativă se odihnea azi-dimineaţă pe trotuarul din faţa blocului meu ar pute părea un poem postmodern tipic, dar este, de fapt, modul autorului de a-şi exprima dispreţul faţă de rutina în care se complace lumea.

Pe aceeaşi linie a demascării sentimentalismului prozaic se înscrie aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger: „aseară, în parcarea de la selgros/ am omorât un înger.// pe când mergeam liniştit să iau ceva/ de băut/ un înger mi-a sărit în cale în parcarea/ imensă a supermarketului/ de la capătul liniei de autobuz 22.// (…) pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă/ de o furie animalică/ şi am început să-l lovesc cu sălbăticie/ plin de ură/ de entuziasm/ nebunie…” Poetul se vrea „un ucigaş de iluzii”, un eretic, aşa cum se întâmplă în aparent iconoclastul l-am împachetat mai devreme pe isus cristos în valiza mea roşie de voiaj, unde, amintind de practicile curente ale mafiei chinezeşti, poetul exprimă, la modul cinic, reticenţa faţă de credinţă: „cum stau întins în patul meu vechi – / dezorientat şi speriat de ce-am făcut – / şi încerc să alung valurile de panică/ la gândul că l-am asasinat mai devreme/ pe blajinul fiu al lui dumnezeu// geanta mea roşie de voiaj e deja pregătită/ lângă uşă/ plină ochi cu membrele ordonat tranşate/ ale vedetei mele divine:/ capul, picioarele şi torsul abia au încăput/ în nava principală a genţii/ iar mâinile au intrat cu greu în buzunarul/ din faţă”.


Între sentiment şi sex

Secţiunea cea mai dezinhibată sub aspectul îndrăznelii viziunii poetice este „Iubire postmodernă”, un fel de erotica by Adrian Creţu. Deşi plasată sub semnul postmodernităţii, atitudinea sa diferă în sensul unui acut sentiment al dezamăgirii care străbate dincolo de limbajul tăios. Intenţia nu e de a parodia o anume retorică a sentimentului sau de a respinge o trăire vetustă, străină lumii contemporane. Textele acestea sunt strigătele (disperate) unui suflet în căutarea iubirii adevărate, imposibilă însă într-o lume care a maculat totul. În acest sens trebuie privit violentul reproş din e posibil să trimiţi prin colet poştal durerea mea în cur faţă de tine?: „am luat cu mine şi toate insultele crude/ din certurile noastre multe./ au mai încăput, din păcate, în geanta mea/ largă de voiaj, şi toate trădările/ cât şi amintirea mâniei tale nebune/ când ţi-a spus că plec/ e posibil să trimiţi prin colet poştal/ durerea mea în cur faţă de tine?/ am mare nevoie de ea// (…) nu uita să-i pui confirmare de primire/ şi marcat «fragil»/ ca să fim siguri că ajunge cu bine la/ mine” După cum se vede, umorul, negru, nu-i este străin autorului, care se refugiază în rânjet. E o interfaţă a nemulţumirii, a scârbei faţă de sentimentalism. Nici ironia nu-i lipseste, după cum o demonstrează trimiterea din cu violenţă te-ai băgat în gândurile mele, unde este invocat Emil Brumaru: „mi s-a făcut brusc atât de dor de tine/ azi-dimineaţă/ n-ai auzit cum îmi urlau gândurile/ de dor?!// eram în pat/ visasem urât/ pe emil brumaru cum îmi dădea cartea/ lui de vizită/ ce oficios era poetul/ îmi era aşa de silă să stau de vorbă cu el!”

Splendidă este poema unui vagin primitor, confesiune lirică bine temperată şi, totodată, superbă acceptare a fragilităţii masculinului. Oricât ar părea de surprinzător, textul are oareşce urme livreşti, trimiţând la arhetip şi pretându-se unor speculaţii psihanalitice similare spaţiului intrauterin: „locuiesc de ceva vreme într-un vagin/ primitor/ mi-am făcut un culcuş comod aici/ şi trăiesc în linişte toate nevrozele/ veacului meu/ între pereţii calzi şi umezi ai săi// (…) de când am găsit acest adăpost/ îmi dau seama că m-am rătăcit cu totul/ de lume -/ este necesar însă ca, din când în când/ un bărbat să se piardă/ într-un vagin/ să nu mai ştie nimeni de el/ pentru o vreme îndelungată// locuiesc de ceva vreme într-un vagin/ îngăduitor -/ mi-e bine acolo -/ stau întins în culcuşul meu comod/ pierdut cu totul de lume/ şi trăiesc, tot mai amuzat, dramele care se derulează cu repeziciune/ între pereţii calzi şi umezi/ ai temniţei mele primitoare”


Un nou SGB?

Nu. Oricât de tentantă ar fi comparaţia şi oricâte similitudinile, ele se opresc la nivel formal. Adrian Creţu nu scrie pentru a scandaliza, pentru a brusca un anume sentimentalism, ci dintr-o trebuinţă lăuntrică. Stoian G. Bogdan e un expansiv, un cuceritor, un autosuficient şi un narcisist. Adrian Creţu e, dimpotrivă, un introvertit care, nemaiputând răbda, a răbufnit.

Chiar dacă inegale valoric, poemele din Orice om e un cântec fără rimă impun o voce inconfundabilă, nu prin tăria strigătului, ci prin profunzimea lui. Autorul e un terorist literar, care mitraliază tabuurile lumii, răzuindu-i sulimanurile groase, sub care se ascunde o realitate hâdă. Kamikaze contemporan, el înfruntă ipocrizia şi spune lucrurilor pe nume, într-o poezie viguroasă, atribut cert al talentului.

Adrian JICU

Recenzie Monica Delia Radu (http://existcitind.blogspot.com/)

Sursa: http://existcitind.blogspot.com/2012/03/orice-om-este-un-cantec-fara-rima.html



Recenzie- Orice om este un cântec fără rimă- Adrian Creţu


Din Zorilor până în Mănăştur am pedalat cu gandul mai repede decât 43-ul, pe lângă gentuţa cu mâncare de la bunici am primit de la mama pachetul cu cartea câştigată pe talent irosit de la poetul Adrian Creţu, căruia i-am promis o recenzie de cititoare şi una profi pe Esenţa de mijloc. Aici, fiind în oala mea de cititoare ahtiata îmi permit să fiu mâncătoare de poemele domniei sale fără să analizez metafore şi stilistică.
Cartea a apărut la Junimea, Iaşi, 2012 şi o puteţi comanda de pe blogul autorului....îl căutaţi singuri sau urmăriţi linkul dat de mine mai sus şi vă descurcaţi singuri cu logistica.

Plecăm la mâncat poezie, prima parte, Ars poetica, primul poem, primul titlu, cel care si denumeşte volumul, un poem absolut bestial despre condiţia omului de astăzi şi destinul său, destin care se împarte în funcţiile vitale în principal şi câteva mofturi urbane. Autorul, realist şi inovator pune viaţa sub semnul actorului social, adică exact ce suntem noi dupa definiţia din sociologie:

" orice om este o piesă lunga de teatru
al cărei regizor dirijează fără noimă
iar actorii sunt caricaturi îngroşate la absurd
ale spectatorilor trişti din piaţa publică"

Epitaful pentru anii 20 ilustrează căutarea tânărului, un tânăr care nu s-a grăbit să experimenteze de la 16 ani ceea ce defineşte tinereţea, ci a analizat vârsta la care e cel mai productiv să bei, sa fumezi, sa te întinzi în citit şi sa scoţi totul din tine, aceşti 20 sunt perioada de intoxicaţie productivă, de delir existenţial, citind poemul o să vă vină chef de viaţă, o să aveţi o nostalgie dulce dacă aţi trecut de 20 de ani şi o sa vreţi să trăiţi aşa dacă aveţi 16..deci iată cum acest poem naşte o deşteptare a pulsului în 3 generaţii, indiferent în ce stadiul sau formare a sinelui te afli. Mie îmi place mult şi o să îl recit pentru educare, pentru vise nostalgice şi pentru clipa care urmează să fie trăită.

Dacă Ars poetica nu vă trezeşte nici o senzaţie ca şi cititor, este pentru că nu aţi urmărit niciodată o musculiţă de oţet, nu aţi scris nici măcar un rând ,poet sau nu, despre o stare care vă roade nopţile cu stele.
Cei care scriu o să zâmbească blajin, trăiesc des fuga cuvintelor pâna să ajungă să le noteze şi senzaţia că ar fi putut ieşi ceva bestial din gânduri dacă ar fi fost o pârdalnică de metodă la îndemână. Ca cititor, o să îţi vezi în faţa ochilor momentele când ai vrut să faci ceva şi ţi-a scăpat, că erai la mall la cafea şi ai amânat 3 secunde...dar concluzia te împacă lin: "mai mult de- atât ar fi inutil acum" deci, luminează-te la faţă şi citeşte următoarea poezie în timp ce bei o gură de cafea.

Cât timp citeşti şi te otrăveşti cu cafea, meditând la sensul poemelor deja mâncate, ai un înger care te veghează, chiar otrăvindu-te, chiar irosind timpul la cumpărături acesta stă şi te aşteaptă în parcare, însă autorul vorbeşte despre acest înger omorât chiar în parcare la selgros, gândeşte-te dacă nu îţi şopteşte pe ascuns că în goana noastră după cumpărături nu am uitat de frumuseţe, de puritate, de blândeţe, dând toate astea la schimb pe consumul pe care societatea ne face să îl venerăm...următoarea dată când ieşi la cumpărături, ai grija de îngerul tău !

Partea a 2-a, "Omenesc, prea omenesc"- Friedrich Nietzsche, pe care când l-am vazut citat mi-a amintit brusc de sistemul lui de gândire, un lucid trist, gânditor la rece....si urmează poemul despre viaţa de provincie, despre existenţa cruntă a pisicilor vagaboande, pisici care se asemănă cu noi, mereu în căutare de hrană, ele prin tomberoane, noi printre tomberoanele umane şi gunoiul adus în ochi tot mai abrupt de moralitatea şi educaţia tineretului care se pipăie vizibil molfăind popcorn...din acest motiv iubesc pisicile mai mult şi mi-au dat lacrimile când am citit

"în oraşul de provincie o pisică tărcată
se furişează pe lângă zidul crăpat
al unei alimentare-
e atât de slăbită încât i se văd coastele
şi burta îi e lipită de şira spinării-
doar foamea i se mai vede
în ochii lărgiţi de frică
în drum spre tomberoanele de gunoi"

Viaţa de zi cu zi scoate în cale şi un şobolan, sinucis din tristeţe în faţa unui magazin de papetărie. Mi-a plăcut mult construcţia asta metaforică, papetăriile sunt aproape moarte, sinuciderile îşi păstrează acel aer artistic şi totuşi din ce în ce mai puţini artişti calcă în papetărie, comoditatea a împins drumurile spre click-ul de pe internet, iar şobolanul, simbolistic este încărcat, eu l-am luat contextual ca şi simbol al înţelepciunii, voi puteţi să căutaţi şi altele şi facem o masă rotundă dacă interpretarea mea supără.

Mai sunt poeme superbe aici, dar nu pot sa dau tot din partea a 2-a, e partea in care voi aveţi nevoie să stiţi singuri de ce brunetele sunt triste şi cum vă poate salva un serveţel de bucătărie, să simţiti alături de poet nevoia de a găsi un pistolar, sa cureţe mizeria ce nu o pot şterge serveţelele... de ce sunt cerşetorii frumosi când citeşti despre ei în poemele lui Adrian Creţu şi o să creşteţi uimiţi de cuvintele astea frumoase, pe care le întâlniţi zi de zi şi vă scăpau, muzicalitatea şi deşteptarea unui sentiment cald, real, de la primul golan până la ultimul intelectual.

Iubirea postmodernă, partea a 3-a a cărţii e plină de tumult, de pasiune, de o disperare a sentimentului...parcă timpul nu mai vrea să ştie că oamenii au nevoie de iubiri împlinite, tihnite, ca din filmele alb negru de altă dată, iubirile alea dulci şi fericite pe care le-am învăţat de la bunicii nostrii...Adrian Creţu scrie despre iubirea modernă ca o idee a consumului, ură, trădare,oboseală, o neînţelegere totală a celor 2 actori, cuvinte dureroase, spuse la nervi, dar care în poem par delicate şi frământate de sentimentul iubirii izolate, mereu iubirea este a unui singur personaj si ura face parte din cuplu...eu deja ma gândeam la câte cuvinte am auzit aşa, la certuri între prietenii mei buni şi-am să le recit, am să fac un teatru cu ei, căci în poemele iubirii postmoderne totul pare mai frumos şi mai duios.

Volumul acesta este încremenitor de frumos! Mulţumesc omului Adrian Creţu care lasă sub pielea lui să cânte poetul! Spor la lecturare!

Recenzie Florin Popescu (www.aghiuta.com)

Sursa: http://www.aghiuta.com/de-partea-corecta-a-sexului/



De partea corectă a sexului

Mă pricep mai puțin spre deloc să fac recenzii savante. Nici măcar una obișnuită, de provincie, nu știu să fac, dar sigur poeziile lui Adrian Crețu provoacă leșinuri ipocrite și mici stări erectile antisexualilor de serviciu. Mai bine ca el, nimeni nu poate descrie în versuri Isprăvile hazlii ale lui Francion, în varianta Orice om este un cântec fără rimă.

Ea a apărut după mai multe peripeţii cu diferite personaje:

- doi editori din Bacău au fost îngroziţi de blasfemiile şi “pornografia” acestor versuri;

- primul prefaţator al cărţii s-a speriat în ultimul moment de posibila reacţie a celor din jurul său dacă se asociază cu poeziile mele şi a renunţat;

- un angajator a vrut să mă concedieze din cauza acestor poeme; – un altul nu mi-a prelungit contractul scadent;

- iubita m-a părăsit, după o relaţie de un an şi jumătate, furioasă că voi publica acest volum;

- elevii îmi citeau pe ascuns poeziile pe site-uri literare şi apoi simţeau nevoia să-mi fie prieteni, măcar pe facebook;

- mai multe relaţii trecătoare, cu tinere curioase să experimenteze în pat un poet.

Volumul are și blog.

Date contact autor pentru comandă:
Costurile: 14 lei (volumul) + 7 lei (cheltuielile de expediere, în orice punct al ţării, prin Poşta Română, cu plata ramburs)

- sau predare personală în oraşul Bacău

Cartea mai poate fi găsită la vânzare în Librăria Glissando – Bacău sau în Librăria Junimea şi la Casa Cărţii, în Iaşi

- alte detalii despre cum se poate cumpăra, aici.